No Vanity

Cărți, călătorii și frivolități nevinovate.

Sfaturi pentru cei care aplică pentru bursa Erasmus

1. Pregătește-te pentru un proces birocratic lung, strict și pe care cel mai probabil nu o să-l înțelegi din prima.

2. Nu te aștepta la susținere și prea multă bunăvoință din partea celor implicați în rânduiala documentelor tale (fie ea facultate sau Centrul de Cooperări Internaționale). Cu cât vei pune mai puține întrebări cu atât îi vei face mai fericiți.

3. Studiază cu atenție destinația pe care o alegi.

  • Orașele mici, deși înseamnă prețuri și costuri mai mici, au o comunitate mai mică nu numai de Erasmuși, dar și de studenți, în general. De aici rezultă posibilități reduse/puțin diverse de petrecere a timpului liber și o comunitate vizibil mai îmbătrânită, mai mult sau mai puțin deschisă la străini și într-o mai mică măsură vorbitoare de limbi străine (engleză).
  • Dacă te interesează mai ales să călătorești, vezi care sunt legăturile de transport dintre orașul respectiv și destinațiile pe care le vizezi.
  • Nu e nimic greșit să alegi o țară a cărei limbi n-o cunoști defel, dar așteaptă-te la dificultăți, mai ales în condițiile unui oraș mic cu particularitățile lui (vezi mai sus). Dacă e un oraș mare, turistic, acest lucru nu mai reprezintă un impediment atât de mare.
  • Ai putea să te informezi și în privința națiunilor cele mai interesate de țara/orașul pe care îl alegi. Poate vrei să întâlnești nordici, mai degrabă decât sudici, și atunci trebuie să orientezi.
  • Indiferent de mărimea orașelor, unele țări sunt mai scumpe decât altele. Dacă, de exemplu, vrei să călătorești, și ai de plătit lunar o chirie de 200 Euro, automat (limitându-ne la bursa pe care o primești) posibilitățile îți vor fi mai reduse.
  • La final, ține totuși cont că ți se oferă o șansă pe care trebuie s-o fructifici la maxim. În măsura în care ai toate variantele pe care ai putea să le vrei, alege-o pe cea pe care ți-o dorești cel mai mult.

4. Studiază cu seriozitate comunitatea Erasmus și tot ce înseamnă ea. Caracterizarea ei (cu oameni petrecăreți, detașați, prietenoși, open-minded etc., etc.) se aplică, dar nu neapărat în maniera în care te aștepți. Dacă ești o persoană pragmatică, autentică și mai degrabă introvertită, s-ar putea să găsești totul fals și apăsător. În acest caz, poți să fii sigur că te așteaptă o provocare.

DSCN36395. De cele mai multe ori, Erasmus se conturează în jurul componentelor ei sociale și culturale, mai puțin în jurul celei educaționale; în special în cazul în care nu studiezi în limba țării respective, împreună cu studenții locali, ci participi la cursuri organizate special/exclusiv pentru Erasmuși. Prin urmare, dacă te-ai afla în cea de-a doua situație, și interesul tău e legat de aspectul educațional, s-ar putea ca nevoile să nu-ți fie întâlnite.

6. În cele din urmă, dacă ai măcar o experiență TiA, nu trebuie să-ți faci griji în privința așa-zisei depresii post-Erasmus. Dacă, în schimb, e prima dată când petreci o perioadă de timp în afara țării, într-un mediu multicultural, în care te și simți extraordinar de bine, trebuie să te aștepți să-ți fie greu să te întorci la vechiul stil de viață.

Lucrurile de mai sus reflectă experiența mea, și nu le declar general valabile. Dacă sunt completări/contradicții, le aștept în comentarii, împreună cu alte posibile întrebări, în legătură cu orice aspect.

Eu mi-am petrecut un semestru (octombrie 2013 – februarie 2014) în Torun, Polonia la universitatea Nicolaus Copernicus trimisă de UBB Cluj-Napoca și găsiți alte câteva însemnări despre povestea asta în categoria Erasmus.

TedxEroilor ediția a 5-a (aprilie 2014)

Mă surprinde că foarte puțini din cercul meu de oameni apropiați au auzit de TED, și percep asta (subtil, dar sigur) ca un fel de anomalie în relațiile pe care le am. Lăsând la o parte chestiunea asta prea personală totuși, la fața locului, la evenimentul TedxEroilor din Cluj, s-a văzut că participanții se află unde trebuie și știu despre ce e vorba. Îmi imaginez că același lucru s-ar fi întâmplat și în cazul în care s-ar fi perceput o taxă de participare, însă organizatorii au reușit prin metoda pe care au ales-o (să facă selecția pe baza motivației) să adune nu doar oameni interesați, cum am spus deja, dar și oameni tineri pentru care poate, în alte circumstanțe, evenimentul nu ar fi fost la fel de accesibil.

cover-fb-tedx-001

Organizarea

Nu știu care le este secretul, dar a fost foarte bună. S-a dat drumul în sfertul academic, s-a terminat cu puțin-puțin înainte de ora anunțată (în măsura în care nu iau niciodată în calcul, decât ca un eveniment să întârzie cu desfășurarea), atmosfera a fost super lejeră și friendly, gustările și “tratația” de nota 10, iar momentul artistic, semnat Theory of Mind, într-o armonie plăcută cu întregul eveniment.

Pe de altă parte, deși cafeaua a fost foarte bună, s-a așteptat cam mult la coadă, iar dacă ar mai fi să fac ceva evaluări, aș da un scor de 7-8/10 pentru moderare, respectiv 8/10 pentru selecția speaker-ilor, despre care urmează să vorbesc acum.

Speaker-ii

Ei au fost în număr de 8, dintre care 2 din afara României (Joep van de Vlasakker – colaborator Rewilding Europe pentru un proiect de reintorducere a bizonul european în pădurile din Carpați, respectiv Luis Alvarado Martinez – președintele AEGEE Europe). Ceilalți 6 au fost:

Din punct de vedere subiectiv, ca și vorbitori cel mai mult mi-au plăcut Andrei Mihalca (cu ale lui fotografii superbe), Ovidiu Damian (prin naturalețea discursului), Luis Martinez (pentru entuziasmul molipsitor), respectiv Liviu Mocan (pentru expunerea vie, vie, vie la care ne-a făcut martori).

TedxEroilor1

Concluzie

Corelația dintre “Challenging Minds” și ideile care cu curs de pe scena TedxEroilor am reușit s-o fac mai mult sau mai puțin. S-a vorbit despre proiecte artistice, științifice și de habitat natural, despre pasiunea cu care se întâmplă lucrurile în anumite asociații, respectiv despre creativitate.

M-am bucurat că am avut ocazia să particip la un eveniment nu doar frumos, dar și bine organizat, cu atât mai mult să descopăr că în spatele întregii chestiuni, stă un grup format aproape exclusiv din tinere femei (Way to go, girls!). Mi-ar fi plăcut să văd totuși, câteva (femei) și pe scenă…

All in all, mă declar mulțumită de experiență și felicit toată lumea implicată!

Sursă poze: tedxeroilor.com
Mai multe poze de la eveniment, aici.

Despărțirile noastre – David Foenkinos

Editura: Humanitas (Colecția “Cartea de pe noptieră”)
Anul: 2011
Nr. pagini: 184
Traducere: Mărioara Sima
Nume original și prima apariție: Nos séparations, 2008

În stilul de viață care mă acaparează, încep să prind tot mai mult drag de cărțile care se citesc ușor sub lampa unei ușoare inteligențe și ironii. Personajele nu sunt amplu descrise, cu atât mai puțin contextul, însă se găsesc atât de bine cuvintele pentru a descrie o situație-două-trei că te-a și prins cumva la piept, la căldură și siguranță. E genul de carte care te face să zâmbești cu subînțeles, ca și cum ai sta în fața unui prieten care-ți povestește dintr-o perspectivă atât de comună, nu neapărat pentru că ai cunoaște situația, ci pentru că ești atât de familiar cu el, cel din fața ta.

David Foenkinos scrie timid despre despărțire, pare să nu vrea să epuizeze subiectul, și sunt sigură că oricine a avut sau are parte de o iubire-furtună-vârtej simte că ar putea să completeze cărticica asta cu încă măcar câteva zeci de pagini.

Pe vremea când nu cunoșteam iubirea și eram mai dârză ca niciodată în privința opiniilor mele, blamam cuplurile care se despărțeau și se împăcau înapoi într-un mod crud și răutăcios. Vedeam în asta slăbiciune, lipsă de caracter și nechibzuință. În primul moment în care am fugit de cineva și m-am simțit inexplicabil trasă înapoi, mi s-a părut romantic. N-a rămas niciodată așa, dar a fost prima justificare și primul argument în procesele care le-am avut de purtat cu mine.

Revenind la carte, ea lasă o impresie mult mai simpatică decât ar face-o lucrurile cu adevărat în realitate. Naratorul nu reusește sau nu vrea să dramatizeze pe măsura situației și se rezumă la o autoironie cuceritoare. Cu toate acestea, cel puțin din punctul meu de vedere, atitudinea se potrivește foarte bine cu timpurile pe care le trăim, în măsura în care a atât de simplu (chiar recomandat) să fugi de cineva dacă ai cel mai mic motiv să faci astfel. S-a creat o așa democrație în iubire, care se traduce în noțiuni precum substituibil și dispensabil, încât e nefiresc să nu fii impulsiv și să nu-ți urmărești interesele de moment. Pe înserate însă, în spatele ușilor închise și a secretelor ce se pecetluiesc printr-un sărut, mai există un cuplu-două care își ridică despărțiile pe piedestal, cântându-și păcatele în șoapte de veșnic îndrăgostiți.

Portret

Reminiscența culorii frunzelor uscate toamna – mărturisire a căldurii verii, dar mai ales a încetării ei – ochii lui, privirea; tânără, bătrână, înșelătoare, nebună – careu de personalități însușite în brațele metreselor uitate, dar prezente. Slăbiciune distrugătoare pe care o sesizezi în tonul vocii – molatic, prefăcându-se sincer, cu virgule dese și enervante…dar te liniștește. Te liniștește cu neputința lui, cu îmbrățișarea fermă și înjectarea credinței perene că începi și te sfârșești cu el. Eforia iubirii imperfecte care te înalță la limita dintre zi și noapte, în galaxia sensurilor.

Reminiscența unei băi fierbinți iarna – plăcere ce duce spre extaz. E pielea caldă, care face promisiuni la atingere…și le împlinește. Degete trasând trasee pe care respirația le urmărește și răspunsul tău promt ce-ți trădează inocența. Vise, vise, vise. Nostalgie cu gust de lămâi verzi și grimase pe care unii le iau drept dovadă de viață interesantă. Ce amăgiri și câtă disperare. Viața în doi.

photo source: Pinterest

117 ani de la moartea lui Brahms

N-a avut parte de o moarte prea încântătoare (cancer), dar îmi plac atât de mult dansurile lui ungare (Ungarische Tänze) încât vreau să-l sărbătoresc astăzi. Ungarische Tänze însumează 21 de secvențe muzicale, pe care compozitorul le-a finalizat în anul 1869. Cel mai popular e dansul nr. 5 și o să-l auziți de la 12:00 minute în video-ul de mai jos.

Pe cinefili îi anunț că au auzit Cântecul de leagăn (Wiegenlied) a lui Brahms în The Book Thief, Despicable me 2, Silver Linings Playbook, God Bless America și The Truman Show.

Enjoy!

Vălul pictat – W. Somerset Maugham

Editura: Polirom (Colecția TOP 10+)
Anul: 2011
Nr. pagini: 228
Traducere: Andrei Bantaș
Nume original și prima apariție: The Painted Veil, 1925
Adaptare cinematografică: The Painted Veil

Până la această carte, nu auzisem de Maugham, deși filmul (The Painted Veil) e destul de bine cotat și mai sunt destul de multe alte filme care au ca sursă cărțile lui (vezi Being Julia).

Lăsând filmul/filmele la o parte (care nu reușesc aproape niciodată să mă mulțumească în defavoarea cărților), Vălul pictat, te poartă din perioada sezonului londonez (more here) în Hong-Kong, respectiv în inima unei epidemii de holeră în China rurală. Personajul principal, Kitty, este prinsă între o căsătorie pe care o acceptă doar pentru că are deja 25 de ani, și e sătulă de presiunea maica-sii în acest sens și o iubire pătimașă extraconjugală, care ulterior o condamnă la o experiență care o zdruncină din temelii (cum s-ar zice) – holera.

După ce citisem înainte despre femeile nevrotice ale lui Simone de Beauvoir, personajele lui Maugham (dar și acțiunea) mi s-au părut destul de șterse. Totul curge cu un calm și chiar un fel de desăvârșire, care denotă o oarecare valoare a scrisului, însă date fiind evenimentele pe care cartea le descrie, am simțit că i-ar fi folosit ceva mai mult dramatism.

Cu toate acestea, e de apreciat că o carte de început de secol XX nu are greutatea aceea specifică valorilor sociale și culturale pe care nu le înțelegi, nefiindu-ți contemporane. Tot un plus este și exotismul Chinei în care își duc nonșalant viața europenii în cauză. Ba chiar și lungimea e de luat în seamă, făcând din Vălul pictat o lectură de weekend perfectă.

Aștept păreri.

Femeia sfâșiată – Simone de Beauvoir

Editura: Humanitas Fiction (Colecția “Raftul Denisei”)
Anul: 2014
Nr. pagini: 219
Traducere: Anca Milu-Vaidesegan
Nume original și prima apariție: La Femme Rompue, 1967

Într-un dintre interviurile pe care Simone de Beauvoir le dădea în anii ’60, i s-a făcut observația cum că în toate romanele, respectiv povestirile ei, există cel puțin un personaj feminin care suferă de pe urma așteptărilor deșarte în așa fel încât starea ei ajunge să se intersecteze cu nebunia.

Simone a recunoscut atunci, că astfel de femei, care se simt obligate să păstreze anumite aparențe și să fie, în general, ceea ce nu sunt de fapt, o interesează mai mult decat gospodinele care duc o viața echilibrată. Le considera pe aceste femei în pragul nevrozei, ca reprezetând o oarecare majoritate în rândul femeilor moderne.

Femeia sfâșiată este una dintre cele trei povestiri ale acestei cărți, celălalte fiind Vârsta discreției și Monolog. Ce au toate aceste povești în comun, este o criză – fiecare manifestată sub alt aspect – a femeii ajunse la o anumită vârstă (două dintre protagoniste au în jur de 40, cealată 60). Ce face ca aceste povești să merite citite este cruditatea, realitatea, sinceritatea, dar mai ales inteligența cu care ele sunt scrise.

În mod normal, caracterele acestor femei m-ar fi intrigat și mi-ar fi generat dispreț, însă pentru prima data cu adevărat, par s-o înțeleg pe Simone de Beauvoir și felul în care își abordează personajele.

La prima vedere, pare de neadmis că de Beauvoir își permite să își îndrepte atenția spre acel tip de femei, pe care il disprețuiește cel mai mult, și a căror credințe și idei nu le impărtășește. Ea nu a fost niciodată o familistă, nici nu s-a căsătorit, nici nu a avut copii, și totuși scrie aceste povestiri despre femei opuse ei. Dar aici vine partea frumoasă. Făcând acest lucru, prin intermediul ei, personajele se autoanalizează înțelept, uneori dur, și par atât de reale că parcă le auzi scrâșnetul de durere și disperare. Femeile lui de Beauvoir, își recunosc înfrângerea, caută unde au greșit, își exprimă regretul și își dezvăluie adevăratele inteții și așteptări, lăsând impresii și învățături care se pliează undeva în interiorul tău ca o promisiune a autoarei de “tu nu o să procedezi așa”.

E frumusețe și în stilurile în care aceste trei poveștiri sunt scrise. Prima, Vârsta discreției, este o relatare la persoana I, a doua, Monolog, este ceea ce sugerează și titlul, însă lipsindu-i o punctuație corectă, și având parte de formulări clar nevrotice, cititul lui este o provocare, și în sfârșit, cea de-a treia, Femeia sfâșiată, care ia forma unor însemnări de jurnal, scrise pe perioada a șase luni.

În funcție de viziunea femeii asupra vieții ei, se pot trage concluzii diferite. Poți foarte bine să înțelegi că să te identifici până la carne, sânge și oase cu bărbatul cu care te-ai măritat, te poate lasă goală, confuză, fără personalitate și fără simț de tine atunci când el începe s-o iubească pe alta. Poți, de asemenea, să înțelegi că să fii soția cuiva, nu e un bilet ce îți asigură, o viață împlinită și dragoste exclusivistă și nemuritoare. Poți să înțelegi că să încerci să controlezi și influențezi viața copiilor tăi, nu le aduce fericire nici lor, nici ție. Poți practic să înțelegi orice, în funcție de ce rezonează mai mult cu tine: vocea personajelor, sau râsul cârcotaș al autoarei.

La final câteva citate:

  • Tinerețea este ceea ce italienii numesc atât de frumos: stamina. Seva, focul, care te face să iubești și să crezi. Dacă pierzi asta, ai pierdut totul.
  • O altă femeie spune despre rivala ei: dacă măcar aș putea s-o disprețuiesc, aș suferi mai puțin. De altfel, și eu am gândit: am prea puțin respect pentru ea ca să mă facă să sufăr.
  • Bucuria: o transparență a aerului, o curgere a timpului, ceva ușor de respirat.
  • Femeile nu sunt bucuroase decât dacă ceea ce li se oferă a fost smuls de la cealaltă prin violență. Nu lucrul în sine contează: ci victoria obținută.

5.03.2014

The Pussycat & her evil (woman like) ways. Farewell & live long!NoVanity5

When a great dream dies…

Nici dacă aș cunoaște toate limbajele în care se poate comunica, sau aș stăpânii toți termenii n-aș putea să explic la ce-am visat, ce-am perceput, care mi-au fost intențiile și cu ce m-am ales în final.

Drumul pentru mine, nu înseamnă să-l apuc și să văd ce se întâmplă pe parcurs, ci înseamnă să-l aleg cu convingerea că o să mă ducă acolo unde vreau sa ajung. Nu cred în haos, sau în voia întămplării, așa că nu stau lângă oameni care își încearcă norocul și șansele cu mine. Știu însă cum e să fii prins într-un vârtej de nesiguranță și amintiri urâte (sau prea dragi) și îmi permit să am o răbdare oarbă, și ofer astfel răgaz celor care au nevoie de așa ceva. Dar dai peste oameni care nu vor nicicum să-și ducă bătăliile până la capat și te antrenează în acțiunii și comportamente care se bat cap în cap. Ce crezi atunci?

E clar că înainte de a-i minți pe alții, cel mai simplu e să te minți pe tine. Și te minți azi, și te minți mâine, până ajungi să trăiești cu un ochi închis. În timp te călești, ai niște scenarii prin care ai trecut deja și cărora ești constant pregătit să le faci față; dar vine momentul acela în care prins în tranșa unor idei super frumoase, te lovești de reflecția lor neagră și josnică, care anulează absolut tot ce credeai despre tine. Încotro atunci?

Poți desigur să mergi înainte cu acel ochi închis și clipind des cu celălalt, dar nu ai face decât să continui să înaintezi spre nefericire – care se traduce în contextul acesta cu o neîncredere și mai bolnavă, care nu aduce nimic vrednic pentru care să vrei să stai cu cineva.

Dar la fel de bine, poți să te pui să cauți în tine un gram de curaj, și cu ajutorul lui să interprinzi ce rațional știi că e bine. Sentimentele se vor alinia și ele în timp.

photo source: Pinterest

Anamaria Tatu – un interviu cu litere mici

Într-unul din colțurile alea ale Facebook-ului, unde circulă dragul de artă, abstract și frumos, am dat peste “anacuamic”, o colecție de fotografii emanând senzații. Am sesizat în unul dintre albume imagini din Arad (eu fiind arădeancă), și nu mi-am putut stăpâni curiozitatea față de personajul din spatele lentilei.

Am întrebat-o la început despre fotografia ei (o să vedeți ceva mai jos) și abia apoi am rugat-o să se prezinte, așteptându-mă astfel să pot aranja o introducere. Văzând ce mi-a răspuns, am știu că nu vreau să-i fur niciun gram din farmec; am reformulat întrebarea și am lăsat răspunsul nealterat.

Acesta fiind spuse, poftiți de faceți cunoștință cu Ana, într-un interviu cu litere mici.

fotografia e doar un hobby sau și un job? am vazut câteva fotografii cu emblema “vogue”; care e povestea?

era un hobby, de vreo doi ani l-am transformat într-un job. vogue italia oferă o platformă online unde, dacă le place munca ta, ai la dispoziţie spaţiu în care să-ţi faci un portofoliu virtual şi beneficiezi de o oarecare expunere.

voguepoti să-ți descrii stilul și/sau tehnica în câteva cuvinte? mi se pare că pozele tale inundă cu un fel de melancolie.

unele da. melancolia e mai vie. portrete de străini în care se-ntâmplă lucruri; ţigări între degete triste, cu dor de oameni, de poveste, de ducă. noapte, pahare şi degete, din nou; detalii, frânturi, reflexii, în sticlă, umbre, jocuri de culoare, lumină şi texturi. copii şi multă pisică, dar în alb negru, pentru atmosfera aia cremoasă în care negrul se diluează încet spre alb.

melancolieeam văzut că ai și portrete; în ce măsură preferi shooting-urile organizate în defavoarea fotografiei spontane? sau invers.

depinde de oamenii cu care lucrez şi cum reacţionează ei în preajma camerei.

portre1 portret 2care e shooting-ul/proiectul/setul de fotografii care ți-e cel mai drag? dar care ți-a adus cea mai mare recunoaștere/satisfacție/mândrie?

în apă, la mare, vara anului trecut, cu o cameră de unică folosinţă pe film. sunt foarte, foarte puţine fotografiile care-mi mai plac după ce trece timpul peste ele, dar în astea eram tare fericită.

sand and sunm-a învăţat văru-miu cum să fac tumbe, una după alta, de se amestecă nisipul de pe fundul mării cu cerul pe care-l vezi prin apă, se formează rotocoale de apă în jurul tău şi imprimeu de soare pe coapse şi e ca într-un caleidoscop, nu mai vrei să ieşi vreodată la suprafaţă.

anaiar asta e fotografia care a fost publicată în revista tataia, vara 2012. a rămas ca un marcaj cumva, pentru că deşi e un autoportret căruia i-am dat drumul la tipar, l-am făcut într-o perioadă grea şi ciudată, în care mă izolasem de toată lumea.

acum, când văd câte un număr rătăcit prin librării şi deschid la pagina aia, mă dedublez un pic, parcă nu sunt plămânii mei, parcă nu m-am dezbrăcat eu acolo, parcă am murit şi m-am mai născut de vreo trei ori de atunci.

cum arată contextul suprem în care fotografiezi și faci din asta un stil de viață? unde ești, pe cine sau ce ai în fața aparatului și ce faci in timpul liber?

un fel de ‘the dreamers’, al lui bertolucci, sau oricare dintre filmele lui bela tarr. iau camera cu mine peste tot, rămân des fără baterie.

aş face nişte fotografii într-o clinică de psihiatrie, dar mai mult, aş fi curioasă să văd ce imagini ar ieşi dacă le-aş da lor camera.

în rest, mă uit la filme ciudăţele, venerez pisica, beau des, iar în weekend mă baricadez şi citesc până se face dimineaţă.

citesc de asemenea cu plăcere; recomandă-mi o carte.

omul resentimentului, max scheler.

la final aș vrea să mi te prezinți.

am învăţat psihologie în timişoara; apoi, în timp ce lucram pentru o corporaţie, mi-am cumpărat un aparat foto pentru începători. compania s-a dizolvat, eu m-am mutat la arad, mi-am luat pisică şi am început să fotografiez mai serios şi să-ncerc să trăiesc din asta.

am uitat câţi ani fac anul ăsta, iar când mi-am dat seama, am fugit la belgrad să beau bere cu cola de ziua mea, într-un bar pictat în culori fosforescente în timp ce bubuia în boxe ‘burning down the house’.

________________________________________________________________________________________________

Îi mulțumesc Anei pentru răbdare și colaborare.

O găsiți pe Facebook, Pinterest și Behance.