What is worth doing?

I’ve just finished watching a TED Talk about a British pioneer polar explorer who skied from the edge of Antarctica to the South Pole and back again establishing a record for the longest polar journey ever made.

Without stealing the men’s words, you have now the talk:

◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯ ◯

If you had the time to watch it, maybe you share what I’ve experienced: confusion. Am I looking up to this man? Do I think he’s genuinely crazy? Am I really inspired by this? Does he prove something?

In order to find a baseline for how I am actually feeling I went on to reading the comments to see what other people think (how accurate of me, right?). So this is the first comment:

Midlife crisis hit this guy hard! He almost died doing something completely pointless and without any value whatsoever.
But at least he got a crappy TED talk out of it.

While I don’t agree with the second part, I’ll be honest and say that I also see some “pointlessness” in this story. Just think about how hard life is for some people around the world and how they struggle day by day to make it with so little opportunity to change their situation. And now go back to this crazy hard “adventure” that one deliberately chose to experience and tell me if you see in this some kind of bravery.

I understand the concept of pushing your limits. I understand how much value, experience and how many different perspectives this brings to an individual. But is it really worth it?

It’s fortunate that he got to stand on that stage and share his great fulfilled ambitions, but he could be as well dead as many of his predecessors who wanted to do something that wasn’t done before. And while I’d like to look up for some kind of passion, being in the freezing cold, experiencing hypothermia, run out of food and change your underwear 3 times in 4 months doesn’t sound passionate to me at all.

But let me know what you think. Is it worth doing something that can kill you just to prove something? Or maybe do you feel inspired?
Share Button

Small things: (e.g) music

I don’t know of how much importance is this article I’m going to write, especially because I was about to jot down the first idea for an assignment that I spent all day (not) working on.

But I just realized that I’m back to what was at some point my main drive: music. Sounds and lyrics both touch me in ways that make me stop for a moment and just enjoy it.

Right now, it was Bonobo, whom I didn’t listen to in a really long time. It made me cease and pay attention to the sounds, to me and all my memories and states of mind experienced at some point while listening to them. Really great!

It may be as well that this is just me trying to do whatever but work on my assignment, but then again, even opening a new sheet and instinctively share something is what I’ve been wanting to see happen for quite a long time.

And to try not make you reading this a completely waste of time I will develop the subject of music with another idea that also hit me while writing this and thinking how I ended up forgetting how my favorite bands and artists sound like. (This was a really long sentence, by the way).

The only way you can sail away from your pleasures (whatever they are) is by hanging with people that you cannot share them with. I’m not saying that is something that you want to avoid, but I honestly think that “the situation” (let’s not say the people) steal your likes/likings away from you. If I play you Bonobo and you cannot enjoy it you also steal the delight away from me.

I remember this crazy best friend of mine who was always exciting when some guy would make her listen to songs that she loved. I thought it was not the criteria to choose “your people”, but in time I learned how much value it brings to your relationships to have things in common; even (/especially) if it’s as small as music.

Going in a different direction now, while I think that we are (at least we should) constantly evolving and developing our tastes, I am trying very hard to not forget any of the stages I’m going through. I want to be aware of what makes me tick now, but also not neglect what used to make me tick. Taking music into consideration to have some guidelines in your analysis back and forth I think is very useful, mainly because it is connected with emotions and that’s exactly what you want to reminisce about.

And now to end up this hidden excitement of being able to start writing about a random subject  I say to you:

be aware of the things that drive you into stillness. They are your allies, your “stand up” anthems, your self that you were looking for; it’s you – the one you know very well. Use that when you are in need for comfort and you are willing to believe you can find it within yourself. I think you can.

Share Button

I’m a sucker…

for stories.

Am o cultură generală a poveștilor pentru copii minimală. Poveștile pe care le ascultam cu drag erau cele pe care le născocea maică-mea despre mine. De make believe am am fugit tot timpul, ajungând în timp, să îndrăgesc memoriile, jurnale, biografiile și autobiografiile, mai mult decât orice altă formă de scriere. Oameni adevărați, sentimente adevărate, provocări, suferințe, relații, tragedii și bucurii, toate trăite de cineva, cândva.

Tot așa, în timp, mi-am dat seama că alergam după povești pentru și despre mine. Am devenit din ce în ce mai pasională în față provocările, răsturnările de situație și față de orice forță imaginară care dirija lucrurile în moduri neașteptate, chiar complicate.

După și mai mult timp, am realizat că încep să mă intereseze și poveștile celor din jur.  De la străinii de pe paginile de FB “Humans of…”, la persoanele noi pe care le cunosc, dar mai ales la persoanele pe care le cunosc foarte puțin  și rămân așa în jurul meu. Ca să dau un exemplu, zilele astea felicitam de ziua ei, pe cea care a fost prima mea gazdă CS, și cu care nu ne scriem decât foarte rar, însă atât de cald. Mi-a dezvăluit ultimele provocări și schimbări din viața ei și m-am trezit plângând și rânjind în același timp, emoționată atât de povestea pe care o citeam, cât și de faptul că era o povestea reală, cu o persoană adevărată pe care n-o cunosc decât foarte puțin, dar care se deschide cu o bunăvoință compleșitoare și mă face să mă simt că fac parte din ceva mare, grandios, universal.

Și cum una trage la alta, am descoperit proiectul 365 docobites, în care un tip și o tipă călătoresc și documentează poveștile nescunoscuților pe care îi întâlnesc: câte unul pe zi. În timp ce vizionez clipurile astea, mă simt tot mai inspirată și privesc tot mai admirativ față de cei care, ca și mine, caută povești pentru și despre ei.

when I saw it, it was like I already been on the journey; it was like it was in the past but I still needed to do it – it was very weird; but when I saw it I just knew: it was my journey.

“2 years ago I went hitchhiking from the Netherlands to South Africa” from 365 docobites on Vimeo.

Share Button

UNESCO Checklist

Există o grămadă de turiști vânători de obiective înscrie pe lista patrimoniului mondial UNESCO, și deși nu cred că lucrul acesta e neapărat ceva rău, nu consider că o călătorie adevărată este influențată de o combinație de cuvinte precum ”mondial” și ”cultural”. Apreciez totuși această emblemă, întrucât știu că presupune oarecare norme de exploatare a obiectivului turistic și este nevoie de așa ceva.

Revenind la listă și la vânătoare, sunt curioasă să văd câte astfel de obiective am bifat, cu mențiunea că (de cele mai multe ori) nu știu că vizitez o bucățică de patrimoniu UNESCO decât ajungând la fața locului, sau și mai rău, ulterior vizitei.

Dacă își mai face cineva un astfel de inventar, dați-mi un semn (comment, pingback, ce vreți).

sursă photo

Share Button

Melk, Austria

Porțiunea Dunării între Melk și Krems, cunoscută sub denumirea de Valea Wachau este înscrisă pe lista UNESCO din anul 2000. Mixul dintre fluviu, munți, vii și livezi e într-adevăr superb, iar orășelele și satele pline de farmec.

Atracția numărul 1 din această zonă este Abația bendinctină Melk (Stift Melk), o construcție în stil baroc, datând din prima parte a secolului al XVIII-lea. Intrarea se face prin curtea interioară, prima parte a vizitei fiind rezervată unei expoziții ce documentează istoria abației: “The Path from Yesterday to Today“. Cele 11 încăperi se suprapun fostelor camere imperiale, mărginite la est de un coridor lung. În pozele de mai jos sunt:

  • Camera 2 (cea verde) – A House for God and Man – conține donații ale familei Babenberg
  • Camera 3 (cea cu pasajul denivelat) – The Ups and Downs of History
  • Camera 5 (cea cu oglinzi) – “Now we are seeing a dim reflection in a mirror; but then we shall be seeing face to face
  • Camera 9 (cea cu tablouri) – The Path to the Future
  • Camera 11 (cea cu macheta) – Motion is a Sign of Life

Odată parcurse cele 11 încăperi, urmează adevăratele frumuseți ale mânăstirei:

  • Sala de marmură – cu tavanul pictat de către italianul Gaetano Fanti

  • Terasa

  • Biblioteca – unde nu se poate fotografia. Cuprinde peste 100.000 de volume, printre care biblii, respectiv cărți teologice, geografice, astronomice și istorice. Frumusețea acestei librări este mult aclamată, însă nu m-a impresionat prea tare (da, știu, în poză arată chiar bine).

sursă foto: wikipedia.org

  • Scara – pe care n-am fotografiat-o la adevăratul ei potențial, motiv pentru care fac o trimitere aici.
  • Biserica – nici aici nu se pot face poze, dar mi-a scăpat una. Ei bine, aceasta m-a impresionat; este plină de fresce, de ornamente și ferestre, dar mai ales atât de înaltă. Am găsit-o totuși prea luminoasă și prea veselă (culori deschise).

La ieșire te așteaptă o terasă cu priveliște asupra curții interioare, respectiv asupra parcului (nu l-am viztat complet) și a pavilionului construit tot în stil baroc.

Acesta fiind spuse despre Stiftmelk, e timpul pentru o plimbare prin oraș. Am nimerit fix de zilele orașului, motiv pentru care în piața centrala e așa o mare de oameni. În afară însă de strada princiaplă și piața aferentă ei, în Melk mai este un parc modest și mai câteva străduțe neinteresante.

____________________________________________________________________________

Informații practice:

1. Localizare:

2. Cum ajungi la Melk? (sau mai bine spus cum ajuns eu la Melk). Cu trenul din Viena via St. Pölten, unde schimbi trenul (ai 5 minute, dar e de ajuns). Călătoria durează 1 oră și costă 16.8 Euro/dus.

3. Cât costă intrarea la Stiftmelk?

  • Fără ghid: 10 Euro/adulți, 5.50 Euro/studenți și elevi
  • Cu ghid: 12 Euro/adulți, 7.50 Euro/studenți și elevi
  • Se poate vizita și DOAR grădina (4 Euro/adulți, 3 Euro/studenți și elevi), dar din moment ce în prețul vizitării abaței este inclusă și aceasta, nu se merită.

ATENȚIE! În perioada noiembrie-martie, abația se vizitează doar cu ghid.

Share Button

2 ani

3 ani de novanity.wordpress.com + 2 ani de novanity.ro = 5 ani de No Vanity.

Cumva, în momentul în care am lăsat wordpress-ul și mi-am cumpărat domeniul meu, ceva s-a schimbat. Partea bună e că postările din categoria Travel primează și exact asta mi-am dorit. S-au adunat în cei doi ani în jur de 40 de postări din țări precum Austria, Ungaria, Serbia, Polonia, Croația, Germania și Olanda, precum și vreo 15 din România. Pentru o studentă de 20-21 de ani, e decent, nu? :)

Photo-13

Share Button

Tulcea, Delta Dunării și Sulina

Postarea asta e mai mult despre Deltă, decât despre Tulcea sau Sulina. Deși, în teorie, să explici Delta ar putea fi destul de plictisitor, am încercat să aleg poze mai puțin plictisitoare. Nu știu în ce măsură mi-a reușit, căci eu vă spun, direct, de la început, că Tulcea-Sulina pe canalul Sulina, timp de 6 ore la întors și vreo 9 la dus (cu ceva ocoliri) e crunt.

Dar să încep totuși cu Tulcea, mai exact cu Muzeul Deltei Dunării din Tulcea. Menționam la un moment dat că am găsit cel mai impresionat muzeu al României, iar acum pot să spun că l-am găsit pe al doilea. Acest centru muzeal a fost deschis în 2009 și este organizat pe trei nivele: la demisol acvarii (specii de pești din Deltă și Marea Neagră, specii de recif, respectiv corali din Indonezia), la parter informații despre geneza și evoluția Deltei și câteva diorame (habitate din Deltă), iar la etaj alte diorame, cherhane și o sală de conferințe. Taxa de vizitare e 15 lei pentru adulți și 5 lei pentru elevi, studenți și pensionari. Aș spune că n-ai nevoie să-i rezervi mai mult de o oră.

Mai departe, după câțiva pași prin modestul oraș, Tulcea, am plecat în Deltă. Pozele de mai jos surprind Canalul Sulina, Canalul Mila 35, Grindul Caraorman, gura de vârsare a brațului Sulina în Marea Neagră, Canalul Roșu-Împuțita și Lacul Roșu. Punctele culminante ale experienței au fost parcurgerea Canalului Roșu Împuțita, momentul în care am ajuns la Lacul Roșu, Marea Neagră despărțită de un baraj de brațul Sulina, apusul de soare și plimbarea pe satul Caraorman (clădiri fantomatice, câțiva bătrâni privind curioși, nisip sub picioare, măgari și pădurea pe care n-am văzut-o).

La final, vine partea legată de Sulina, care e un oraș și mai deprimant decât Tulcea și cu mult mai mulți câini. Partea bună, e plaja aflată la 1-2 km de oraș, puțin amenanjată, și cu farmecul pe care sălbăticia i-l dă mării. Vremea n-a fost de partea mea, însă, cu mențiunea că era luna mai când ajungeam prin părțile astea.

Câteva concluzii:

1. Delta e fermecătoare printre canale parcursă cu o barcă mică cu motor. Cu ambarcațiune mărișoară în lungul Canalului Sulina n-aș mai face-o niciodată. Deși, fie vorba între noi, eu n-aș mai repeta nicio plimbare fluvială (I find it so boring).

2. În mai, când am fost eu, nu erau țânțari.

3. Câteva zile în Deltă e o adevărată experiență și merită măcar o dată în viață. Deși, sunt convinsă că percepi diferit să fii acolo, în funcție de vârstă. Imi imaginez că Delta trăită de mine la 21 de ani, n-o să fie aceeași ca la 35-40, dacă o să mai ocazia.

Păreri, impresii?

Share Button

Veneția: Palatul Dogilor

Despre prima mea vizită în Veneția am scris pe varianta wordpress a blogului meu; asta se întâmpla în 2011. Atunci nu am vizitat niciun obiectiv turistic, m-am limitat la o plimbare interminabilă prin labirinutul venețian. Ajungând a doua oară, trebuia să se întâmple mai mult, așa că am intrat în Palatul Dogilor (Palazzo Ducale), care a ajuns să fie cea mai impresionantă clădire pe care am vizitat-o până în prezent.

Din păcate, în niciuna dintre încăperile care m-au dat pe spate, fotografiatul nu este permis. Din fericire, palatul poate fi vizitat virtual, pentru cei care nu s-au hotărât încă să ajungă la Veneția, sau nu știu pe ce să își cheltuie banii dacă ajung acolo. Legat de bani, acum (primavara-vara lui 2014), accesul costă 16 Euro pentru adulți, respectiv 10 Euro pentru elevi și studenți (15-25 ani).

O chestie nouă la cea de-a doua vizită a mea în Veneția a fost și felul în care am ajuns aici: cu vaporetto. Nu îmi plac plimbările cu astfel de îmbarcațiuni (mă plictisesc), dar Veneția e destul de pictorească din toate părțile să nu te bucuri apropindu-te de ea.

Restul vizitei (de doar câteva ore) am alergat (literalmente) prin același labirinit de care pomeneam mai sus, bucurându-mă să descopăr locuri noi, pe care nu le mai vizitasem. Am găsit Veneția la fel de fascinantă cum mi s-a părut și prima dată, însă parcă și mai aglomerată decât mi-o aminteam. Cert e că pentru prima dată în viața mea, m-am distrat while sightseeing, și mi-am dat seama că fun traveling mi se poate întâmpla și mie cu puțin noroc.

Share Button